Și ceru-mi spune : ” Fugi, că eu plătesc!”

   Pentru că știam că e stupid și improbabil, am enunțat timid, conștientă de copilăria afirmației: și dacă se închid granițele și nu ne mai putem întoarce? Prost argument. Paranoic. Cum să se închidă granițele între țări europene? Hai, fii serioasă! Uite, mergi acasă des. Ba chiar o să stai mai mult decât o faci acum, când prinzi doar două zile frânte din când în când. Și uite așa, panica am înnăbușit-o. Cu bagaje și saci vidați cu haine, cu cutii pline cu viața noastră toată. Am sărutat obraji dragi și ne-am pus la drum, cale de trei zile și 1900 de km, cu un cățel pe bancheta din spate și flori bălăngănind la curbe în lunetă.

   Din după-amiaza leneșă cu soare cald, limbile ceasului s-au petrecut iar și iar și iar. S-au schimbat doi ani, s-au scuturat și înflorit magnolii, a fost o nuntă și un botez de atunci. Au fost zile bune, au fost și multe zile rele. Nodul din coșul pieptului a rămas acolo, ghem, aspru și sufocant, dar în timp am învățat să îl ignor, cu fiecare plimbare tot mai mult, cu fiecare fericire mărunta tot mai bine. În zilele bune băteam poteci prin păduri, ne bucuram de apus oglindit în luciul lacului, de veverițe jucându-se zglobiu, de seri cu muzică și dans în trei. În zilele proaste îmi luam bilet de avion spre casă, să sting dorul, să simt că aparțin, că acasă mă trage gravitațional in jos, că nu mai plutesc nesigur și trist, că pot respira din nou. În zilele proaste îmi dansa prin fața ochilor o promisiune ce nu s-a concretizat vreodată, o imagine cu o curte mare și o casă mică, a noastră, cu nuc și flori și turla bisericii în vale.

   Apoi lucrurile s-au complicat. Întâi cu vesti îndepărtate, de viruși și morți. Erau departe și nu ne priveau. Doar nu ni se întâmplau nouă! Regretabil, dar irelevant pentru viața noastră care curgea cu suișuri și coborâșuri. Apoi veștile rele au venit tot mai aproape, din ce in ce mai aproape. Am început să ascultăm seara știrile tot mai des, am început să privim cu îngrijorare ce se întâmplă în jur, acasă și în Europa. Lucrurile s-au complicat treptat. Cerul nu a mai spus: fugi că eu plătesc! S-au închis granițe, țările au intrat în lock-down, străzile au devenit pustii, cămările pline, frunțile tot mai încrețite de grijă. Ziua se încheie cu statistici și grafice și curbe ce se înalță alarmant. Margareta mică doarme liniștită, se trezește uneori să sugă, iar eu rămân trează până când se crapă de ziuă. Încerc să nu mă mai gândesc la faptul că nici să vreau nu mai pot pleca. Că uite, sunt prinsă aici, în colivie, că acasă e departe. Pentru mine izolarea la domiciliu e un pic hilară. Eram oricum departe de prieteni și de majoritatea oamenilor dragi, vremea de până acum proastă și un copil mic oricum mă țineau închisă în casă, de lucrat oricum nu mai pot lucra, iar șeful meu e un sugar ce îmi ocupa tot timpul. Cu alte cuvinte nu se schimbă mai nimic din rutina mea, doar că acum în loc sa mă simt izolată,  chiar sunt la propriu. Iar cu mine odată o întreagă Europă.

   Cine ar fi crezut? Cine și-ar fi imaginat canalele și piețele Veneției goale de turiști? Cine și-ar fi închipuit Italia izolată? Madridul in criză, zborurile anulate, navigatorii blocați pe nave, granițele închise? Cine ar fi conceput termen limită până când sa fugi spre România, nunți și botezuri anulate? Cine nu ar fi ras de carantine și controale și stări de urgență. Cine și-ar fi imaginat că o simpla vorbă ” oricum, ne vedem in mai!” poate fi atât de dureroasă si tristă acum? Și cine și-ar fi imaginat că nodul din coșul pieptului și aparenta mea paranoia și temerea abia șoptită  (dacă se închid granițele), cine și-ar fi imaginat că toate astea sunt justificate?Și cui aș putea explica panica, că în astfel de momente de incertitudine îți vine să fugi, să iei cățel și copil?

   Și cui aș putea explica neputința și rațiunea care bate instinctul și tristețea din spatele deciziei de a rămâne pe loc?  Pentru că dacă nu ai fost vreodată obligat să fii departe nu poți înțelege cum îți vine să plângi când auzi curierul vorbind în română, de dor și drag de molateca ta limbă. Pentru că cine nu a locuit departe de țară nu poate înțelege cum și simplul aer din jur îți e străin, cum îți poate fi dureros de dor de țară, așa cum e ea: proastă și rea, cu lipsuri și temeri.

   Afară e cald, a venit primăvara timpurie iar în pinul din față aleargă simpatic pițigoi cu pieptul verde. Narcisele își leagănă capete galbene pe cântec de mierle. Eu fac gogoși si ud flori, Andrei lucrează de acasă. Deschid ferestre și las sa intre aer de primăvară. Mă așez pe scaun în balcon iar Maria îmi doarme mică în brațe, o margaretă care nu are habar de temeri și dor și de o lume care acum pare că nu va mai fi vreodată la fel. Așteptăm să treacă, așteptăm prea plinul din coșul pieptului când vom putea ieși din nou afară fără să ne temem de oameni, fără restricții. Așteptăm să apreciem normalul de a fi împreună, de a trece fără teamă granițe, de a strânge cu dor și drag oameni în brațe. Așteptăm întâi să fie rău până când în sfârșit va fi din nou bine.