La stânga de vișin

Pe Dumnezeu L-am găsit într-o seară de vară la granița dintre lanul de grâu și norii roșiatici. Pe atunci nu știam asta, așa cum nu știam multe lucruri.

M-am trezit pe poteca bătătorită dintre șirurile de vie și lanul de porumb. Fugisem de plictiseală și de căldură în spatele grădinii, probabil după vreo pisică, poate între crengile vișninului sau poate mă ascundeam de gâște și de maidan și de groaznica datorie să le păzesc. Mă băteam de muscă, ușoară de griji și plină de gânduri de copil plictisit.

Și uite, dacă ocolesc casa pe sub poarta de sub salcâm, dacă trec de vișin, citesc la stânga, mă strecor neobservată și nimeni nu îmi va simți lipsa. Am la stânga șirurile de vie cu cârceii lor acri și strugurii încă necopți, iar la dreapta porumbul care îmi zgârie brațele cu frunzele lui aspre. Are mătase în vârful ștuleților și o rup și o joc între degete și o miros. Miroase a vară și a copilărie și am gleznele pline de praf. Îmi vine așa să o iau tot înainte, să las casa în urmă și să mă duc până la capătul potecii acolo unde se termină curtea noastră, unde începe câmpul care atinge la orizont norii. Ma duc până în capăt mânată de curiozitate. M-am trezit că mă întreb ce e dincolo. Dincolo de vârfurile spicelor de grâu, dincolo de marea unduitoare de aur copt. Mi-am închipuit alte sate cu alte case cu alți copii care privesc și ei înapoi spre mine. Sau poate e șoseaua șerpuitoare cu mașini care aleargă spre oraș. Sau poate păduri cu râuri si copaci bătrâni. Și apoi, oare ce se întamplă în mijlocul câmpului? Oare vine vreodată cineva aici? Oare sunt poteci și drumuri neștiute și oameni care apar pe nepusă masă aici în spatele casei noastre?

Am ajuns la marginea grădinii fără gard, fără macar un par, deschisă spre zare. Mă uit peste spicele de grau peste câmpul copt și orice ar zice cineva e al meu. E al meu tot pentru că privirea mea poate să îl cuprindă. Aparține sufletului meu așa cum se duce el întins spre nori și departe spre violetul cerului.
Și uite așa, fară să vreau și fără să caut, L-am găsit pe Dumnezeu în mirosul copt de vară, în praful potecii, în cerul nesfârșit pictat ca într-un tablou viu. L-am găsit privind în zare și mi s-a golit mintea de gânduri și am simțit prea plinul sufletului. S-a întâmplat fără tămâie și fără clopote și fără preoți și fără rugăciuni învățate pe de rost. Era acolo, în simplitatea momentului, în banalul sfarșitului de zi, în spectacolul asfințitului, în surpriza simplității.

De-a lungul timpului am revenit iar și iar, căutând supapa sufletului. Regăseam piese pierdute din mine, găseam sens si îmi adunam fericire. Mă incărcam ca o baterie descărcată. Veneam de la Constanța cu sufletul greu și lacrimi în coșul pieptului pentru cine știe ce tragedie de copil bleg. Ocoleam casa pe sub poarta de sub salcâm, iuțeam pasul pe sub vișin și o luam la fuga pe poteca prăfuită până în capătul grădinii. Apoi se făcea liniște și pace și mi se golea sufletul de greutate și de amar stupid ce adunasem. Uneori câmp de grâu, alterori de rapiță, Dumnezeu mă aștepta acolo. Să tac și să nu spun nimic. Să las mintea fără gânduri, să alerge până departe, să se piardă și să se curețe iar apoi să se întoarcă la mine.

În dimineața începutului sfârșitului, când și-a făcut bagajele copilaria și s-a pornit la drum, m-am trezit mică și singură, fără să înțeleg ce s-a întamplat, în capătul grădinii , în locul meu de preaplin sufletesc. Alergasem după mama care căuta semnal la telefon, care suna la rude și la cunoscuți. Locul meu de preaplin era acum gol. Era vid. Era hău. Era cu lacrimi și tremurat. În cuvinte e simplu. A murit. A murit în somn. Și Dumnezeu era acolo. Știa, bineînțeles. Știa dinaintea mea. Știa de dinainte să răsară soarele și dinainte să se lumineze câmpul nesfârșit. Mă aștepta și poate mă privea cu milă. Am așteptat să se facă liniște și să fie bine, dar ceva s-a rupt și nu a mai putut fi vreodata reparat.

Apoi lucrurile s-au rostogolit în felul lor firesc. Lumea s-a întâmplat și viața s-a schimbat și sfârșitul și-a urmat și el cursul obișnuit. Copilăria și-a văzut de drum, a continuat să fugă și să îmi scape printre degete până când s-a dus de tot și nu a mai ramas nimic din ea. În câțiva ani s-a dus raiul meu secret, iar pe poteca dintre vie și porumb nu au mai alergat glezne prăfuite de copil, iar mie mi-a ramas sufletul greu. S-a dus casa, s-a dus curtea, și via și salcâmul și vișinul și poteca spre Dumnezeu. Nu am mai găsit orizont spre care să alerg și nici infinit care să îmi mângâie privirea și nici liniște care să îmi descâlcească ițele încurcate ale ființei.

©poza : www.claudiasofron.wordpress.com