Ghetuțe mici

Mă tem de iarnă, ca de un rău ce urmează să mi se întâmple. Mă tem de zilele tot mai scurte, iar când în sfârșit ziua începe iar să crească ușor, simt că pot respira din nou. Până atunci însă îmi țin respirația și pășesc cu grijă, să nu supăr, să nu trezesc. Toamna care a trecut m-am pregătit cu frenezia sălbăticiunilor din pădure, să îmi fac culcuș, să îmi fac loc, să aștept frigul și întunericul iernii.

Poate pentru Maria, sau poate mai mult pentru copilul din mine, caut tradiții. Să urmez sau să creez. Într-un sertar, într-un album, e o poză cu o Cristina mică așezată pe covor. Râde și își perie cizmulițele albe și roșii, îl așteaptă pe Moș Nicolae. Ce nu se vede, e că dincolo de obiectivul aparatului sunt mama și tata, tineri, așezați în fotoliu privind cu drag. Mie îmi e dor. Trezeci de ani mai târziu, o Margaretă mică curăță ghetuțe mov în timp ce din sufragerie se aud colinde.

Astăzi ne-am îmbrăcat bine și am pornit la plimbare. Am văzut veverițe și cuiburi de păsări, o mierlă gălăgioasă, lebede și gâște și rațe. Le-am căutat cuibul cu privirea și am înghețat pe o bancă. Acasă am facut gogoși și am băut vin fiert în cănuțe de lut. Sunt toate ca o îmbrățișare: gogoșile, vinul, bradul, lumina caldă a beculețelor și a lumânărilor. Mă ancorează atunci când simt că aș putea pluti in derivă. Gogoșile calde presărate cu zahăr îmi aduc aminte de iubire. De iubirea bunicilor si a părinților, de căldura căminului. Îmi aduc aminte și de o după-amiază de ianuarie când era tot așa întunecat și rece, iar o altă Cristină făcea gogoși cu lingura la mine în bucătărie. Așa îți sunt dragi oamenii, prin gesturile mici, prin întâmplări mărunte care se duc ca fumul , ca și cum nu ar fi fost.

Poate mă pierd în obieceiuri. Le îmbin pe cele vechi cu care am crescut și copilărit cu altele noi. Obiceiuri noi, străine nouă, însă demult aici în locul ăsta nou unde trăim. Iau ce e mai bun din două lumi între care sunt mereu împărțită. Mereu cu un picior aici și unul acolo. Am cumpărat o coroniță de brad și am împodobit-o după pofta inimii, cu ciupercuțe și conuri de pin, felii de portocală și batoane de scorțișoară. Am pus în mijloc ursul de lemn și fetița pitic să păzească lumânările a căror lumină ne poartă prin întunericul lui decembrie, până când vom trece de noaptea cea mai lungă.

Două ghetuțe mici stau între alte două perechi mai mari. Un prunc mic între mama și tata. În seara aceasta am aprins cea de doua lumânare de Advent, în semn de așteptare și speranță, încercând să rispim întunericul și căutând lumina sărbătorilor care se apropie.