5. octombrie
De când am plecat, limba română o caut așa cum un însetat în deșert caută apa. Anul trecut, înainte de Crăciun, am comandat un teanc de cărți scrise de autori români. Am cerut să fie livrate pe adresa părinților mei și i-am rugat să mi le trimită pachet pe autocar. Au ajuns împachetate frumos, le-am ținut ascunse bine într-o ladă, iar în noaptea de ajun, înainte să adorm, le-am pus sub brad. Le-am devorat în câteva zile, hămesită de dor și iubire. Îmi era dor să citesc în limba mea, dar mai mult îmi era dor de senzația de familiaritate și de acasă care ieșea dintre rânduri, pagină cu pagină. Am fost tristă câteva săptămâni, am fost ca bolnavă, cu sufletul făcut ferfeniță de dor. Mă înecasem în cuvinte și imagini care erau parte din lumea ce odată a fost a mea. M-am simțit pierdută, ca o busolă stricată căreia i se învârte aiurea acul. Îmi pierdusem nordul și nu știam unde mai e acasă, ce trebuie să fac, unde trebuie sa fiu. A trecut de atunci aproape un an, nordul nu l-am gasit, însă dacă stai prea mult într-un picior pe o sfoară întinsă, te obișnuiești. Încet, încet capeți îndemnare prin exercițiu și echilibrul vine și el cu timpul. Cazi mai rar, dar suspendat în gol tot ești.
Cu teamă, prin primăvară mi-am comandat un alt teanc de cărți scrise de autori români, care au rămas de astă dată singure și stinghere în bibliotecă. Îmi era teamă de ele și îmi era teamă de mine. Îmi era teamă de cât de tare aș fi vrut să mă înec în paginile lor, să fiu din nou în București, în Constanța, să fiu studentă, să fiu copil, să fiu acasă. Să fiu lângă mama și tata, să fiu tânără și fără nicio grijă cu viitorul întins ca o foaie mare albă în față.
Ieri am scos timid de pe raft o carte cu coperți galbene. Terminasem de citit ceva de Parinoush Saniee și îmi căutam noua lectură de seară. Așa că mi-am făcut curaj și am luat din teancul pus bine în primăvară. Făceam patul și aranjam pernele când am zărit-o pe noptieră. Am zis: hai să citesc primele două rânduri, să văd măcar cum e. Două rânduri s-au facut câteva pagini, Maria tragea de mine sa ne jucăm, iar eu grămadă în mijlocul patului, cocoșată peste carte, nu reușeam să o las din mână.