În vara lui 2007, cu diploma de Bac în buzunar și visele făcute ghem, m-am trezit într-un tren care mă ducea departe de casă, care mă ducea să dau admiterea la Iași și care avea să îmi schimbe tot conturul existenței. Șuvițele roșii din păr își potoliseră culoarea revenind la cumintele șaten, iar din agitația anilor de liceu păstram doar tenișii cu botul lor alb, prafuiți în nisipul cald din Vamă.
Cu fruntea lipită de recele ferestrei, cu o pereche de căști în urechi, priveam gară după gară cum trece și îmi imaginam cum într-o zi, departe de atunci, peste ani și ani am să povestesc cum în vara lui 2007 lumea mea s-a schimbat. Vroiam să plec, vroiam să fug, vroiam să schimb ceva, să imi largesc lumea mea mică, să trăiesc o aventură, să cunosc oameni, să croșetez povești pentru mai târziu. Eram speriată și cu inima frântă, eram umilită și încercam să îmi sap șanț în traseul vieții. Nu aveam de unde să știu că cer prea mult și prea deodată. Nu aveam de unde să știu că nici Iașiul, și apoi, mai târziu, nici Bucureștiul nu sunt un răspuns.
Au urmat multe trenuri de noapte. Multe gări. Mulți călători și conversații încropite în ore lungi. Am alergat de atâtea ori pe peroane cu ochii la ceas și un rucsac mare în spate. Am cunoscut atâția călători a căror imagine s-a distorsionat încât și-a pierdut materialitatea. Era de cele mai multe ori frig, era înfricoșător. Uneori, nu mereu, de culoare se loveau călători amețiți de băutură, din compartimente vecine se auzeau voci ridicate. Mă ghemuiam pe bancheta mea și încercam să adorm iepurește, păstrând gândul la acasă strâns în inimă. Cât am vrut să fug la început și cât îmi doream acum să nu fi plecat vreodată. Să fiu iar mică. Să fie iar duminică si să mă trezesc prea devreme în patul meu de acasă, înaintea tuturor, să mă tupilez desculță până în sufragerie și să citesc cartea verde cu Păcală, cum l-a păcălit pe popă și cât a mai râs. Să fie dimineață devreme într-o zi ploioasă, mama să pună o cană fierbinte cu ceai și tata să ungă subțire cu unt o felie de pâine prajită. În schimb iata-mă aici, pe bănci de tren cu tapițerie prăfuită, cu roți ce se învârt ritmic și ma duc când departe când aproape de lumea mea sigură.
Fiecare plecare a săpat un gol adânc, ca o picătură care se alătură alteia și apoi alteia până când sculptează în stâncă, netezindu-i colțurile ascuțite. Lumea m-a speriat și m-a facut să tresar cu teamă la trecerea timpului, să îl simt cum îmi fuge printre degete, că nu îl pot stăpâni, iar cu fiecare plecare pierd tot mai mult, din oameni, din acasă, din timpul scurt de fericire. Cu fiecare buruiană lăsata în urmă între șinele de tren ale gării din Constanța am simțit că se cască în mine un hău, că mă podidesc lacrimile și vreau să fug înapoi, acasă, acolo unde miroase a sărat și a mare, să fug în brațe la mama și la tata și să nu mă mai fac vreodată om mare, să sa nu mai alerg ca bezmetica printre străini, culoare reci de facultate, săli de curs și profesori arțăgoși, să nu mai încui camera după mine și să rămân cu linștea surdă, să nu mai car plase grele de rafie.
Exceptând rare izbucniri de entuzism în care aș fi vrut să văd lumea, să o gust, să plec o vreme, să mă pierd în ea și în oamenii ei mulți, nu mi-am dorit niciodată să plec din România. Dar iată-mă acum, fără teniși cu bot alb, cu un bilet de avion încercând să găsesc o casă nouă, patru pereți pe care să îi numesc acasă, o ușă pe care să o încui și să îi spun că e a mea, un loc unde să pun câteva fotografii și un pat unde să închid ochii și să visez la apusul din hamacul din grădină. Acum care va mai fi sunetul care mă duce departe de casă? Înlocuim huruitul ritmic al roților de tren cu sunetul motorului de avion în timp ce accelerează și mă poartă în nori. Oare dacă o sa mă uit în jos, privirea o să alunece spre drumul spre casă? Oare am să știu în ce direcție e rădăcina mea? Oare o să mă aștepte? Oare am să știu drumul înapoi?
O să vină o zi, nu azi și nu mâine, cândva departe, în viitor, o zi în care voi spune: La sfârșitul verii lui 2018, cu toate lucrurile împachetate, cu carțile făcute teanc, am plecat din nou de acasă. Sper doar că amărăciunea din voce să se fi topit până atunci, iar acasă să mă fi așteptat.