Pagini albe

Am plecat din România cu inima strânsă și viața adunată în cutii. Am privit odată în urmă și am încuiat ușa de trei ori lăsând în spate apartamentul meu luminos care mi-a fost acasă vreme de aproape 4 ani. Am lăsat în urmă pereții de care încă se izbesc ecourile râsetelor noastre, urma dopului de vin de pe tavan rămasă  dintr-o seara de primăvară,  amintiri cu prieteni și întâmplări și o lume întreagă. Am încuiat ușa de trei ori, am coborât scările și ne-am sărutat pentru ultima oară sub corcodușul din fața blocului.

4 zile. 1800 de km. Atât de departe e acasă. Atât de departe e marea.

Și uite-ma aici. Intr-un apartament mare. Într-un apartament gol și cu ecou, cu propria lui poveste, cu pereții păstrând urmele vieții altcuiva, râsul lor pitit în tencuiala, tristețea lor ascunsă în podea. Iar în mijloc, viața mea, strânsă în cutii, împachetată bine.

Se spune că acasă e acolo unde îți e inima. Acasă este unde e mama și tata. Acasă e acolo unde te așteaptă o coadă de cățel care se bucură nespus când te vede. Acasă e acolo unde poți pune capul pe pernă și să te simți în siguranță. Acasă e acolo unde crești o mușcată in geam. Acasă e acolo unde e persoana pe care o iubești.

Atunci eu nu pot decât să ajung la concluzia că, așa cum inima mea poate iubi atâția oameni, înseamnă că și sufletul meu are mai multe “acasă”.

Așa că m-am pus pe cucerit, încetul cu încetul, pereții albi, liniștea lor surdă. Am câștigat teren cu fiecare magnet de frigider lipit, cu fiecare poză pusă în ramă, cu florile mele scăldate de soare pe pervaz, cu fiecare perdea și draperie care îmi îmbracă ferestrele, cu fiecare șurub și cui și placă de mobilă. Peste povestea veche se scrie povestea nouă, fără să o șteargă sau știrbească. Se impregnează în pereți și în podele viața noastră, parfumul nostru. Paginile albe așteaptă să fie scrise.