Prin 2015 mă mutasem din garsoniera mea mică și un pic prea întunecoasă unde locuisem aproape toată studenția, fără a avea măcar o floare mică, nici măcar una. Mă mutasem, după ani de zile, în cartierul cu tei, departe de gălagia centrului, departe de străduțele pline de trecut, departe de Sf. Gheorghe și de familiaritatea sa.
Terminasem facultatea de cam jumătate de an și lucram dupa un program tâmpit, până târziu. Uneori atât de târziu încât trecea de miezul nopții, alteori, în zilele cu predări, lucram în weekend. Ajungeam seara târziu acasă și nu aveam timp de nimic, doar să mă uit cum trece viața, cum zilele se înșiră identic una după alta. Cădeam obosită pe canapea și îmi venea să plâng gândindu-mă că urmează o zi identică al cărei rost nu îl puteam desluși. Eram singură și pluteam în derivă, fără să știu încotro să o iau sau ce trebuie să fac. Mă gândeam să mă întorc acasă, la ai mei, la un bot de cățel iubitor, la mare. La ce bun să mai locuiesc într-un oraș străin, la ce bun să fug săptămână de săptămână cu trenul de sâmbătă spre Constanța? Locuiam cu sora mea dar ne vedeam puțin, câteva ore pe seară în care ea învăța pentru master. Prietenii se rispiseră, fiecare încercand să își facă ordine în viața de după facultate. Ne vedeam rar, duse erau după-amiezile de joi cand ne întâlneam cu toții după atelier în centrul vechi, la râs și povești.
Mă gândeam să mă întorc acasă, iar trenul de Constanța care, dacă ascultai foarte atent, se auzea în liniștea dimineții tocmai pana in Tei, nu făcea lucrurile mai ușoare. Îmi era totuși împotriva firii să accept să mă dau bătută, iar o voce mică în capul meu îmi tot spunea să îmi dau o șansă, să mai încerc un pic. Și, deși la un moment dat am ajuns la cardiologie după palpitații, inima care stătea să îmi iasă din piept și anxietate, deși m-am ales cu un diagnostic care practic spunea ca totul pornește din capul meu, că sunt stresată și un pic cam nefericită, am decis să ascult vocea mică care îmi spunea să rămân.
Cam în aceiași perioadă, într-o noapte am visat că alergam speriată, fugărită. Când nu am mai avut unde mă duce, m-am oprit brusc pe malul unei ape unde mă aștepta un înger. L-am întrebat deznădăjduită dacă îmi va fi bine, dacă singurătatea, dezamăgirea orașului mare vor avea sfarșit sau dacă mă afund, cu viteză, tot mai adânc. S-a uitat la mine un pic poznaș, după care mi-a răspuns zâmbind complice: Vei vedea. În imaginea asta simplă am întrevăzut toate ce urmau sa vina, mai bune sau mai rele, mai ușoare sau mai grele, toate ale mele, viața mea năstrușnică ce avea să mă mai plimbe multă vreme prin necunoscut. M-am îmbărbătat și a decis că nu voi mai aștepta cuminte ca viața să se întample.
Printre altele, vroiam un pic de culoare și de lumină, ceva viu, ceva al meu. M-am gândit să îmi iau o floare, iar vreme de câteva săptămâni m-am tot gândit care ar fi companionul cel mai potrivit. Un cactus poate? O floare care iubește soarele? Una care iubește apa? Nu am mai apucat să mă decid. Odată ce am început bulgărele micuț de hotărâre că viața mea se întamplă acum, fremătat în palme din nimic, în scurt timp totul a prins proporții iar bulgărele s-a făcut atât de mare încât a năvălit peste mine, oferindu-mi ceva la care nu mă mai așteptam.
Pe la începutul lui martie m-am trezit cu corcodușul înflorit în fața intrării în bloc, o ploaie de alb și de miros de primăvară la sfarșit de iarnă. Îmi asculta pașii cadențați în noapte, pașii mei singuri ce se întorceau târziu și un pic săltat a fericire, ritmul tocurilor mele care spunea: Hei! Se întamplă ceva bun! Mi-am întins gâtul spre coaroana lui albă și am râs, am râs fercită pentru prima dată în multe luni, ușoară. Apoi întâmplarea a facut că am moștenit o mușcată bătrână, o colocazie micuță, o azalee și doi cactuși, am primit un mandarin și o iasomie de cameră. Din nimic, acum aveam dintr-o dată flori multe și o mână calda într-a mea. Așa a început fericirea, cu flori de corcoduș și toporași albi presați in carte.
Trei ani mai târziu, când ne-am împachetat viața toată în cutii și am plecat pe drumul cel lung, departe de casă, înainte să urcăm în mașină, ne-am întors pentru ultima oară spre intrarea din bloc. Ne-am proptit, la fel ca în multe alte dăți când ajungeam împreună acasă, sub corcodușul acum verde. Am privit în sus și am zâmbit uitându-mă în urmă la toate viața care s-a întâmplat, la toate călătoriile pe care le-am facut, la vacanțele petrecute la cort, la serile cu cântec de chitară și la toate câte ni s-au întamplat de atunci, din seara în care te-am cunoscut, seara cu corcodușul alb care mă aștepta confident acasă. M-am întins pe vârfuri și te-am sărutat pentru ultima oară sub prietenul meu bun.
În acel trist început de 2015 nu aveam nicio floare. Nici măcar un cactus mic. În primăvara lui 2019 avem ghivece verde brotăcel agățate de balustrada de la balcon. Avem florile noastre de primăvară, narcise și crocuși, două lalele și o zambilă roz. Avem capșuni și flori micuțe roz și roșii și albastre și albe. Avem albine care le vizitează și gărgărițe și fluturași. Din castanul din față cântă mierla, iar uneori vezi săltând un măcăleandru, iar pinul mare ne aduce aminte de vară și de nopți în hamac.Tu ai pus ceapă și răsaduri de roșii pe care le vom crește la ghiveci, eu am pus flori de vară și flori de piatră. Avem crăciunițe care vor să stea înflorite de parcă ar fi tot anul la noi Crăciunul, avem două orhidei dintre care una salvată de la ghena unde cineva o abandonase. Îl avem pe Sancho, un cactus mic luat din impuls într-o zi de vară, un cactus care acum s-a facut mare. Avem doi mandarini și un ficus. Și, cea mai frumoasa floare din toate, blonda noastră cu coadă. Ne facem în balcon oaza de fericire și visăm la ziua când vom avea casa noastră, cu curte și grădină, cu foișor și leagăn, și grădină de legume și grădină de flori și gazon și un nuc mare.