Vremea mânjilor

Pe când lumea mea era mai simplă și viața mai rotundă, decorul copilăriei mele arăta altfel.

Fântâna avea ghizdurile verzi , însă când te uitai în jos și strigai să îți auzi vocea ecou nu vedeai pâlpâirea slabă a reflecție tale, nu te lua amețeală și nici  răcoare nu îți mângâia obrajii. Dacă te gândeai sa ii testezi adâncimea, nu auzeai clipocit de apă. Din fundul său te privea înapoi galbenul grâului, iar în loc de stropi de apă săreau în sus vâlvătuci de praf. Apa o aduceau de sus de pe maidan, de la fântâna de departe, de unde pe timpuri începea gardul CAP-ului, de unde în povești auzisem de livezi cu fructe dulci și umbră. Târziu, pe când unchiul nu cred că mai era, au tras apa din drum. Însă înainte de robinetul cu apă de la canal, dincolo de gardul de lemn ce separa curtea din fața casei de curtea largă unde zburătăceau liber găini, prinsă chiar de gard era o oglindă. O oglindă în care parcă și acum mi se reflectă copilăria: chipuri dragi și râset și unchiu' spunând un pic amuzat : "fă Margareto, tu ai înnebunit la cap?".
Îmi amintesc de pâini rotunde și mari, pe care abia le puteai cuprinde cu brațele, de scoarța lor maronie, scoase de pe pirostriile înnegrite din cuptorul de afara. Îmi amintesc de plăcinte cu brânză și de duminici în care era atât de liniște încât nici cocoșilor nu le venea să cânte. Aruncau câte un cucurigat sugrumat și continuau să scurme plictisiți in pământul din bătătură.

Deasupra cuptorului era bolta cu struguri parfumați,  catifelați, cu dulce ce exploda în cerul gurii. Nu trebuia decât să întinzi mâna spre cer, sa îți răsfiri degetele și să îi cuprinzi. Era un dat. Era simplu. Pe atunci nu îmi trecea prin minte că cerul este milostiv de îmi oferă atâta bucurie. Pe atunci nu înțelegeam cum timpul fuge prea repede , cum pasul grăbit al unei Margarete nu va fi mereu acolo sa îl urmez, cum vocea ei împletită cu vocea rotundă , ca o pâine caldă când o rupi bucată, a lui tanti Leana, nu vor fi mereu fundal al lumii mele mici.

Când ma rătăceam pe acolo, în curtea din celălalt cap al satului, obiceiul era, ca înainte să intri la amiază în casă, să te speli de praful de pe picioare într-un lighean cu apă încălzită la soare. Îți frecai tălpile una de alta, frământai degetele , apoi le uscai pe o mătură înainte de a te retrage în casă, în camerele de sus, la răcoare. Ne adunam cu toții fie în bucătăria de jos, fie in camera mică de sus unde se păstra răcoare de la beciul de dedesubt. Urcam greu treptele prea înalte pentru mine, răcoroase, vopsite și acoperite cu preșuri țesute colorat. În camerele din sus trosneau si jucau ușor dușumelele, parcă un pic nesigure. În camera mică erau două paturi înalte în care reușeam să mă cocoț cu greu, iar în colț soba albă, din lut, lipită. Iarna se făcea cald, tare cald. Îți dădeai jos pe rând cojoacele, mănuși, fular, căciula împletită, un pic aspră și care te zgâria sub barbă.

Vara însă, la amiază, până și vântul se oprea in loc. Nu trimitea nici măcar o pală timidă să tulbure frunzele din bolta de vie.  Îmi aduc aminte slab de o păpușă negresă cu par negru pe patul mic, iar deasupra un tablou cum am mai văzut de multe ori în alte case. Să fi fost cel cu fetele goale la scăldat sau cel cu Fecioara Maria și mielul?

Mi-aduc aminte de o iarnă albă când zăpada urca până aproape de fereastră iar soba dogorea și nu îți venea să mai ieși în gerul care colora obraji. Îmi aduc aminte de mirosul de lut încins și de o pisică albă ghemuită lângă soba. Îmi aduc aminte de plăcinte cu dovleac și scorțișoară, de revelionul cu răvașe și bănuți. Mâini harnice împleteau ciorapi și făceau bentițe cu modele roșii și albastre pentru nepoate.

Îmi aduc aminte de zile de Paști când ciocneam ouă, când veneam să facem schimb de cozonac și ouă roșii, să ne uram Hristos a înviat! Mirosea a liliac si a călin.

Erau zilele dintâi când lumea era rotundă și proaspătă, când brațele aveau putere, inimile glas și râs, când curtea se umplea de lume veselă, când picioarele nu obosiseră. Era vremea leagănului sub salcâm, a mâinilor mânjite cu dude, a șaretei și a mânjilor. Era vremea puilor gălbui ce se alergau sau se ascundeau sub cloșca legată de picior.

S-au stins pe rând, iar în curte s-a făcut tot mai liniste. Au încheiat o era și și-au dat întâlnire sa râdă acolo sus. Ne așteaptă cu plăcinte și must să ne revedem atunci când vom fi și noi gata.