Se întunecă la orizont și bondari mari anunță furtună. Veștile vin pe rând, întâi o picătură, apoi un șipot, ca in final să se reverse în cascadă. Daca la început morții erau ai altora, acum când teama s-a strecurat pe sub gard în ograda noastră nu ne mai vine a glumi. Pe ecrane cifrele se rotesc și urcă, se umflă, gata să explodeze, iar când ai senzația că nu mai au unde să se ducă, atunci mai urcă un pic.
S-au închis porți și ferecat uși, primăvară intră mirată prin parcuri și păduri, se cocoață in corcodușul cu flori albe din fața blocului, iar sub fereastră te privesc mirați toporași stingheri. Stăm închiși, ascunși după perdele și privim cu jind albastrul cerului pe care până acum l-am ignorat. Ne întoarcem spre noi fără să vrem și ne găsim sufletul acolo unde l-am uitat pe când încă eram copii.
Stăm ascunși după perdele, iar în timp ce vântul bate cald, de sub patul nostru ies balauri. Îi țineam ascunși în casă. I-am pitit bine și le-am spus sa fie cuminți, să nu facă zgomot și nici deranj, să doarmă liniștiți în ungherele lor întunecoase. I-am crescut de mici, unul câte unul. I-am hrănit cu teamă, incertitudine și neîncredere. Le-am dat ca desert bucăți de ego și firmituri de superioritate. Acum că lumea s-a oprit în loc, și-au scos capetele lungi, solzoase de prin rafturi. Au ieșit dintre cărți, s-au strecurat silențios pe sub canapea și au făcut cerc în jurul nostru. Îți trec pe sub bărbie și ți se așează pe umeri și pe degete între taste în timp ce cu limbi ascuțite îți șoptesc in ureche.
Pe când lumea se clatină, strivită sub propria greutate, oamenii se cern. Unii îl găsesc pe Dumnezeu dincolo de porțile închise ale bisericilor, în magnolia înflorită, ca o promisiune a vremurilor ce vor să vină. Îl găsesc în suflet și în gesturi mici, într-o vorbă bună care te mângâie și te miră. Îl găsesc în lumina oamenilor care se zbat să găsească soluții și nu vină. Oamenii se cern și îi descoperi cu mirare pe cei care rămân, pe cei senini, pe cei care se ridică.
Zilele astea se tot vorbește despre eroi, idealuri, onoare. Privim debusolați în jur și așteptăm să vină cineva să ne salveze, un sfântul Gheorghe care să ridice sabia spre cer și să o coboare tăind bestiei cele șapte capete. Vrem dreptate și ceea ce ni se cuvine. Arătăm amenințător cu degetul nedreptăți la care până acum închideam ochii complice. Fiecare ascultă de limba ascuțită a propriului balaur născut din teamă și nesiguranța.
Suntem mici și vulnerabil, însă stă doar în puterea fiecăruia să ia sabia în propria mână și să tăie șuierul care strânge inima. Apoi daca te ridici din genunchi și scoți capul de după perdea, iata lumea mai mare decât pătrățica ta. Încearcă timid cu o vorbă bună, sau măcar cu tăcere dacă nu ai una. Fă un efort și întinde mâna: S-ar putea să fii surprins ca cineva să o prindă strâns, să nu ii dea drumul. Apoi, știi bine, drumul prin întuneric e mai scurt când nu ești singur.
sursa photo: https://catfromwonder.tumblr.com/