De la 1900 de km Paștele se simte un pic diferit. Ochii adultului nu mai văd dincolo de vălul lumii, iar magia se păstrează pentru ochii copilului.
Pe când lumea era mai bogată cu o margaretă, frunțile mai senine și mâinile mai tinere, pe vremea cozilor împletite și a ochilor deschiși mari a uimire, Paștele era un spectacol la care asistam cu tot sufletul. Era un carusel de emoții și senzații pe care acum am impresia că le-am uitat. Însă, dacă închid ochii și mă opresc din ce fac, dacă mă sprijin așa cu podul palmelor de blatul din bucătărie și opresc timpul în loc, amintirile vin tăvălug și lumea trecută se întoarce.
Simt în nări mirosul de curat, ligheanul cu detergent în care se îmbăiază sticlele lustrei, îl văd pe tata cocoțat pe scaun spălând ferestre și agățând perdele, pe mama in bucătărie. După câteva zile în care casa se răstoarnă , se învârte de trei ori și se primenește , deodata se așează la loc luminoasă cum numai de Paște poate fi. Îl așteptăm pe Dumnezeu să ne intre în case, iar în așteptarea Lui, când te preumbli prin camere te gâdilă în nări mirosul perdelelor albe, agățate în ferestre încă un pic umede. Știam că dereticarea s-a terminat atunci când, seara târziu, se punea în bucătărie covor nou, curat, iar bucătăria nu mai era aceiași, era alta noua. Mirosul de proaspăt și flori se îmbina cu miros de sarmale și cozonaci. Mama ne lăsa să trișăm și rupea un colț de cozonac aburind, însă prăjiturile și ouăle roșii și toate bunătățile trebuiau să aștepte pentru a doua zi când aveam să îmbrăcăm rochițele de sărbătoare.
Uneori Paștele ne prindea la țară. Îmi aduc aminte de mâini dragi frământând cozonaci galbeni galbeni. Pe când se odihneau in ligheanul mare, acoperiți bine bine și înveliți de jur împrejur ca niște bebeluși, țin minte că veneam furiș, le ridicam acoperitoarea și ciupeam din coca lor moale. Se topea în gură, dulce și un pic înțepător. Îmi făceam de lucru cu câte o pisică în brațe și mă întorceam din când în când să fur.
Era vremea iezilor cu boticuri mirosind a lapte cu care mă alergam prin curte. Îi prindeam pe după gât și îmi îngropam fața în blana lor moale. Săreau de pe trepte încovrigându-se , săream și eu. Era vremea puilor de găină și a bobocilor. Era vremea ierbii crude, a cucutei și a melcilor. Mamaie vopsea ouă, le împacheta în foi de ceapa iar eu ii culegeam frunze de cucuta sa le dea model. Era soare și verde crud și lumea se întindea nesfârșită peste maidan, era vremea copilăriei fără de sfârșit.
Vinerea seara, pe când soarele se ducea tot mai jos, luam drumul prăfuit spre biserică, mamaie și nepoatele ca două iade săltându-i alături. La biserica era prohodul iar noi, copii, ne plictiseam in strane, pe când bătrâne obosite de muncă moțăiau în scaune.
Însă Paștele venea cu adevărat după ce se terminau toate. Cozonaci de copt, ouă de vopsit, curat de făcut. Venea odată cu lăsarea nopții, când așteptam aproape adormite sa luăm iar drumul bisericii. Ca furnicile unui mușuroi, toată suflarea satului se aduna de pe drumuri prăfuite spre biserica din deal. Îmi aduc aminte frigul nopții de primăvară răzbind prin haine groase. Îmi aduc aminte cum privirea fugea spre poarta bisericii, dincolo de ea și peste drum unde știam că e cimitirul. Mă trecea un fior și o teamă și îmi aduceam aminte cum o fată mai mare îmi povestise că noaptea la 12 , pe când noi cantăm "Hristos a înviat din morți cu moartea pe moarte călcând și celor din morminte viața dăruindu-le", deasupra mormintelor din cimitir se aprinde câte o lumină mică, albastră. În mintea mea așteptam din clipa în clipă să văd cimitirul luminat ca de o puzderie de licurici albaștri, iar toți acei morți necunoscuți mie să sărbătorească împreună cu noi.
Cel mai viu însă îmi aduc aminte, de parcă ar fi acum aici și s-ar întâmpla din nou, căldura lumânării între degetele înghețate. Lumina ei slabă, micuța pe care încercam să o protejez cu palmele, îmi încălzea obrajii reci. Vedeam în pâlpâirea ei aburii respirație mele și simțeam ceara picurând pe degete. Nu ziceam nimic și o lăsam să mă ardă, suportând cu stoicism, convinsă că merită să sufăr măcar atât pentru durerea răstignirii și bucuria învierii. Cum simțeam atunci învierea nu știu dacă voi mai simți vreodată. Ca un prea plin al sufletului ca și cum cântecul preotului îmi inundă inima și vrea să dea pe afară. Un zbucium și o emoție pe care doar sufletul copilului o poate cunoaște.
Noi copiii stăteam puțin după miezul nopții și înviere. Dimineața ne găsea în pat cu soba dogorind și pască adusă de tataie. Iar dacă pisicile nu aveau neapărat voie în casă, în astfel de dimineți mamaie ne vâra sub plapumă câte un pui de pisic, să îl mângâiem și să îl iubim.
Stând așa cu palmele sprijinite de blat, cu ochii închiși, la 1900 de km depărtare și 20 de ani distanță, simt parca în nări mirosul de perdele curate, covorul nou și moale sub tălpi, boticuri umede de iezi mirosind a lapte, gust de cozonac și clinchet de ouă ciocnite. Simt mirosul de primăvară și flori de măr și iarbă crudă, simt dogoarea lumânării încălzind obraji înghețați. Se întâmplau atunci și se întâmplă acum și an de an în sufletul meu. Ei trăiesc în mine și în ochii negri, adânci ai copilului meu. Spăl perdele și Andrei le agață curate la ferestre, frământ cozonaci și îi las să dospească, vopsesc ouă roșii și duc mai departe tradiții. Copilul din mine predă ștafeta și deschide poarta miracolului pentru o altă margaretă, mai mică, mai crudă, care acum nu înțelege încă, dar care frământă curios în mâini un ou roșu.